dumneata, matale, tu

 O zi  cu de toate- ploaie și soare, nori și  băltoace, bomboane și cărți, desene pe  străzi,  concursuri  și premii..  fie și măcar pentru  o zi, am fost copii. 

Copii mici, copii mari,  tot copii se cheamă că suntem. 
Copiii  cuiva.
 Pentru că, orice s-ar zice, cătă vreme părinții au viață , ești copilul  lor.
 Indiferent de vârstă.

Are cineva o vorbă.. când nu mai ai mamă, nu mai ai nimic..//

V. este medic,  foarte căutat chirurg,  născut, crescut, într-un sat, la o aruncătură de băț de locul  nașterii mele. Are două fete. Mari. Ca și băieții mei.

Odată,  la o petrecere, pe atunci  toți ne luam copiii cu noi, era pe vremea  ailaltă, copiii, vreo opt la număr, se jucau în camera vecină, noi  povesteam  câte în lună și-n stele, ascultam BoneyM, Abba, Tom Jones la magnetofonul Tesla, cumpărat cu pile ..

  Dansam fără pantofi, să nu deranjăm vecinii,  îi culcam pe copii, cam înghesuiți, adormeau ei până la urmă.
  Se întâmpla să  prelungim petrecerea până în zori, ațipeam și noi,  pe rând.

 La o asemenea petrecere, V. m-a certat  că-i  permit fiului celui mare să ne spună  tu. 

Ai fi îndrăznit  tu ( adică eu) să i te adresezi așa unuia dintre părinți?//

 Au trecut anii,  suntem deja bunici, ne vedem rar, nu știu  cum i se adresează lui nepoții, mai ales cei de peste Ocean.

Mi-a rămas în minte  seara aceea.

Și copiii noștri  bucălați,  împărțindu-și cuburile, maimuțoii ( era plină casa de figurine), revistele Rahan,  tractorașele  de plastic roșu,  cățeii  fără codițe.

 Tata și mama sunt în  sufletul meu .
Icoane.

 În dimineața asta ploioasă,  cu gândul la ei, am  dăruit  vecinilor  vase noi ,  lumină și flori. N-am avut albăstrele. Au pus orhidee.

 Și nu le-am spus  tu. //

 Să-mi fi citit cumva cineva   gândul  ?  mi-a trimis o  poezioară, nu știu cine este autorul..

Ce zici? 

fiecare copil

vine pe lume cu mesajul că Dumnezeu  nu este încă dezamăgit de oameni. Rabindranath Tagore


La mulți ani  copiilor noștri și ai tuturor!
La mulți ani copiilor din sufletele noastre!
 Din copilăria mea

Lucian Blaga

Păşteam cu alţii gâştele-n arinişti.
Cu gângurit de aur îmi venea câte-un boboc
şi îmi prindea cu prietenie-n cioc
sfârcul urechii
şi plopii tremurau străvechii.

Când toropit priveam prin gene
cum boii se mişcau prin flori de sânziene
pe sub sălcii,
mă miram că ei nu văd
cu vârful coarnelor ca melcii,
şi boii - boii-şi rumegau căldura pe sub sălcii.

Când mă trânteam în pajişte pe spate
cu ochii către bolta în senin,
mă-nchipuiam întins cu foalele pe cer,
lin
răzimat pe coate.

Şi-mi mai aduc aminte
într-un lan de cînepă
o sperietoare pestriţă de paseri
se sprijinea
în par, ca vînturi s-o alinte.

Ciorchine de turbări avea cercei, 
o vrabie-şi făcuse cuib în pălăria ei.

Râdeau copiii toţi de ea,
dar mie mi-era milă
şi-o iubeam.
Şi singur socoteam: ea mi-e aproapele
şi o iubeam.
Şi mă credeam un mucenic.//
încercăm un joc? 
care a fost prima poezie  pe care ai învățat-o ? 
 sau pe care ai scris-o? 
sau pe care ai dedicat-o cuiva??

dar de la Ottilya!

de la major domus încoace

  Zilnic, pe la  diferite ore,    găsesc în cutia de scrisori mai un ziar, mai o fițuică  în care se strecoară nevinovate  rugăminți/ invitații/ felicitări fără conținut,  tot felul de scrieri și descrieri, toate, cu același candid mesaj- 
alegeți- mă pe mine!

O vorbă zice că trebuie să pornești totdeauna de la încredere, adică  să crezi în vorba omului, dacă spune  că vrea  ceva- un pahar cu apă, un scaun, un birou, o funcție, un vot, crede-l, ajută-l.

Nu mă pot lăuda  că  acord încredere din prima.
 Dacă ar fi să deschid o paranteză, aș zice că primarul   orașului  nostru  solicită al  cincilea mandat, dacă nu chiar al șaselea, parcă mai ține cineva minte?

Tocmai despre primar vreau să spun și eu ceva. Primar , ca  istorie, nu  despre un primar anume.

De dimineață, citeam pe un blog, la a cărui fiecare nouă  lectură, fără vreo exagerare, eu mă trezesc  școlărița  atentă , care am fost. Adică , în timp ce citesc, învăț. 
Zice  domnul profesor Hari,

http://haribm.blogspot.com/2012/05/jungla-de-beton.html

 referindu-se la   noii, vechii sau  aceiași   pretendenți la mâna,  forțată să se mărite, a  fiecărei  așezări de pe hartă: „Cu toții, indiferent de urbe, au o mare problemă. Nu pot să explice, în câteva cuvinte sau într-o lozincă, de ce ar trebui să îi alegem exact pe ei„.

M-am  gândit eu ce m-am gândit și am ajuns la concluzia că  nu știu mai nimic despre cum a început  dorința  oamenilor de a avea, neapărat,  un primar. 

Am dat fuga la
http://ro.wikipedia.org/wiki/Primar

și, parcă m-am mai dumirit.

Aflu  și eu, în al nouălea ceas, de ce se fac alegeri de primari și, mai ales, cum este pe la alții.

Am reținut două chestii importante, prima îmi era cât de cât cunoscută, de la cursul  de latină, cum, de altfel, poate că este cunoscută oricui- cuvântul primar  vine din latina vulgară, unde însemna principalul.

A doua chestiune are legătură  cu finlandezii,  după a căror civilizație oftăm  noi  de fiecare dată când  aflăm cum le (mai)merge.

La Helsinki, întâiul om al urbei se numește POLIOMIERLITA..parcă n-aș vrea să știu  traducerea.

Tu  ce zici?

arca lui Iona

Nu merge înaintea mea, s-ar putea  să nu te urmez,  nu merge  în urma mea, s-ar putea să  nu te conduc,  fii alături de mine!

Îi ascult  bătaia ritmică  în geam- cadență deloc amenințătoare , îmi zic în gând.
 Dacă  o asociez cu  atâtea știri venite  din toate părțile, ploaia care își  tânguie  plânsul  pare a fi o pedeapsă. Poate chiar este..//

N-am zărit afișul, l-a văzut R și ne-a întrebat- suntem patru  prietene- dacă vrem să  mergem la teatru.
 N-am zis nimic, nu știam   ce piesă  se joacă,  n-am mai fost la teatrul nostru  de vreo doi ani.

 În drum spre casă, deși  ploaia se întețise, am citit  afișul, rupt pe jumătate. Nu poate fi  aleasă chiar întâmplător  tema Arca lui Iona,  mi-am zis , așa pentru mine.

Și nici numele dramaturgului- avocatul Florentin Sorescu- nu pare a fi  o coincidență, să  existe un fiu, un nepot  de-al  autorului  piesei Iona„ și să nu fi auzit de el?

 Cu atâtea semne de întrebare  în  cap, am ajuns  , în urmă cu vreo câteva seri, în Sala  Liviu Ciulei  a teatrului Davila . Puține scaune, foarte puține ocupate, R  și  cu mine avem locurile 3 și 4 , rândul II, mă și mir că  două persoane , fiecare cu câte o pungă  cam unsuroasă în brațe, s-au așezat tocmai  unde nu trebuie, mă rog, s-au deplasat de urgență  pe locurile lor..

Decor sărac- un interior alb/gri, rupt de lume, un fel de insulă în derivă, plutind într-o mare de ploi.

Doi bătrânei, rupți și ei nu doar de realitate, pe care fiecare o respinge în felul său.Retrași, ca toată suflarea orașului, în propria cochilie. 

 El-Dan Ivanesi-  fostul suflet  al  unei mari uzine, abandonat de toți prietenii, pentru că a făcut o greșeală, nu mai crede decât în  filozofia lui Neuwton. A trăit pentru fabrică, pentru oamenii ei. Familia  lui n-a contat, nu era timp pentru casă, a uitat că există iubire, poate că  nici n-a fost vreodată.

 Ea- Luminița Borta-  încă frumoasă, suplă,  degete lungi,   păr natural,   repară  păpuși -  trupuri inerte, rătăcite prin colțurile casei, amuțite într-un timp   necontorizat. Își plânge copilul pe care nu l-a avut..

 El și ea  vegetează. 

Își poartă  colțuroși drama existențială.

 Între interogații și  simboluri .

Ciondăneală   lâncedă.

 Viața le-a scăpat printre degete-  bărbatul n-a luat-o niciodată în serios, femeia  a tot așteptat  o clipă de tandrețe. acel  amânat  te iubesc.

Doi bătrânei, nu chiar  atât de bătrâni- o nepotolită  gâlceavă, motivată filozofic, el superior, ea mai naivă, retrasă într-o  tăcută resemnare.

 O burtă de pește ,  ar  zice maestrul Marin Sorescu,  e tare greu să  fii singur, dar răzbim noi, cumva,  la lumină,   o coajă de ou, ar spune Nichita Stănescu în elegia oului, a IX-a, egoism, zgârcenie- de ce să-i dai vecinului  toate cuiele din casă? îmi plăcea   mult de tot   cel mai mic.. toate erau frumoase, erau ale noastre și costau bani..( am reținut ideea)

Tânărul vecin-Dan Andrei- construiește o  arcă uriașă,  va salva toată suflarea orașului, îi va lua întâi pe ei.
 Viața ar putea fi frumoasă..

Și , pentru ca  antiteza să fie completă, apare și tânăra-Ramona Olteanu. 

Doi tineri frumoși, fără spaime, încrezători, naturali, deschiși. Roșu este nota comună.
 Roșu  modern! 

Umbrelă transparentă, semn  al legăturii cu lumea, așa cum este ea,  acoperită de ape, de ploi,  care nu se mai opresc. Doi tineri, un câine,  totdeauna ai nevoie de un prieten, o bancă.. 

Și multă speranță. 

Optimism!

Viața poate fi luată în piept și așa!

Scurtă evadare a bătrânului, lacrimi, emoții, chiar o criză, întoarcere, resemnare? poate..

Iubirea triumfă!

Tinerii  i-au convins pe  vecinii lor că  viața merită a fi trăită!

 Parabola  peștelui,  alienare, interogație și simbolistică, un strop de comedie,  întrebări, spaime, însingurare, iubire, viață, în forma ei  nesofisticată- toate într-o piesă, pe care, zău! lumea ar  trebui s-o vadă.

 Un text interesant, captivant, într-o regie modernă, patru artiști adevărați  pun  pasiune și  suflet , ca să dezmorțească alte suflete, înspăimântate de vâltorile vieții.

p.s.  știai că niște exploratori  chinezi și turci  ar fi descoperit Arca lui Noe, la altitudinea de 4000 de metri, pe muntele Ararat?
scuze pentru calitatea fotografiei- am furat-o!

Karlovy Vary- loc de poveste

De  ce  aleg să merg în excursii? 

Cred că  mă cheamă, de fiecare dată, dorul de  locuri doar închipuite. Excursia , în sine, nu este  chiar ceea ce îmi doresc-  aș vrea să   nu depind de nimeni, mi-ar plăcea să merg agale, să mă opresc acolo unde vreau,  să mângâi cu  privirea  zidurile,  străzile,  acel du-te /vino de  zumzăit omenesc,  să mă opresc  pe terasa  aleasă cu grijă , să rămân  nu prea mult, doar cât să înghit ceva și să plec .. să mă uit pe sus, cum  mi-a spus cândva  o prietenă- dragă ,  să nu ții deloc capul plecat, privește clădirile, acolo este lumea unui oraș.

 Și așa este, ia aminte! 

 Altcineva să facă poze,  să-mi  lipesc pe retina sufletului toată frumusețea clipei, știi care este condiția ? să  fi dormit  bine  noaptea trecută. Și în toate nopțile cât durează evadarea!

Este aproape imposibil..și atunci,  aleg excursia,  un fel de punte între ieri, astăzi și ce-o mai fi.//

 Am văzut Karlovy Vary, ca și Praga, de altfel, în urmă cu douăzeci și cinci de ani.

Am simțit de atunci că vreau să revin. 

Și s-a întâmplat, doar că  totul fuge..

Cu o zi înainte , după un zbor  nocturn,  găsisem Praga somnoroasă, rece,   înțepenită , cumva, într-un fel de mândrie  cețoasă. 

A fost  un frig strașnic,  nu prea mi-a priit  dimineața.

 Am fost tristă, chiar revoltată, nu avusesem vreme  nici măcar să scot din geamantan  o haină potrivită cu  frigul praghez.

 Cândva,  direct de la aeroport , în  seara târzie de vară,  călduță ca un șal moale de catifea,  sosise surpriza- plimbarea  pe sub podurile de pe Vlatava sclipitoare.

Muzică  specifică tuturor națiilor lumii, dans, bucurie!

Plimbare cu vaporașul , clipocit  de valuri, muzică , basm la lumina lunii , puzderie de stele!

 Ador nopțile înstelate! 

Atunci  n-am  văzut realitatea, am trăit doar visul.

De data asta, plimbarea pe Vlatava a cam fost o păcăleală- 15 euro, fără  ghid,  n-am reușit  nici măcar să gust ceva, o supă fierbinte , în avion am primit un amărât de ceai și  o eugenia..

  Noaptea e  un sfetnic bun,  hotelul , n-am ce să reproșez, jos pălăria! 4 stele, nici central, nici   prea departe, somn bun, odihnitor, 24 de etaje, am locuit la   14,  cer  pictat în  alte vise.

Mic dejun regesc și,  ne așteaptă Karlovy Vary!

Drum perfect,  de o parte și de alta  câmpuri verzi și galbene , felii frumos rânduite, harnici sunt cehii, zice că au arendat toată câmpia unor concerne străine, patru la număr. 

Arendașii fac totul, iar   proprietarii primesc un coeficient convenabil , stipulat în contract. Păi vezi? la noi, ca la nimeni( iar mi-a zburat gândul înapoi). 

 Pajiști  nesfârșite de rapiță, nicio palmă nelucrată, perdele înalte ocrotesc drumul, autocarul alunecă frumos,   doamnele din jur dorm, îmi place să fiu eu , cu mine..

Karlovy Vary?

Mi-ar plăcea  să fie adevărată legenda- ceva din „Mistrețul cu colți de argint- Un prinț din Levant îndrăgind vânătoarea.., Carol, urmărind un cerb, de ce nu , o căpriaoră, parcă-l văd, mândru,  în costumul lui verde. 

Trufași și necruțători sunt vânătorii, țintașul își urmărește  prada, iar  bietul animal, hăituit, se aruncă într-un izvor... 

Regele Carol al IV-lea, secolul  XIV, a  construit  acolo cea mai   frumoasă, aristocratică, neasemuită stațiune- Karlovy Vary. 
Faima  acestei splendide așezări  este legată de izvoarele  sale calde, binefăcătoare pentru o mulțime de boli- articulații, digestive,  coloană..dar nu la boli îmi este mie gândul. 
Scormonesc în memorie, locurile astea le-am mai văzut, atunci erau  cenușii, astăzi, K .V strălucește  neasemuit în lumina dimineții blânde.

 Un soare sfios  trimite  raze dulci, lume , câtă frunză, ei, nici chiar așa, dar  mulți, toți  și-au cumpărat ulciorașe din care beau licoarea  binefăcătoare.

 Magazine de suveniruri la tot pasul, îmi cumpăr și eu  ulciorașul albastru,  până la plecare, sigur o să  am o plasă plină cu amintiri.

Strada  este perfectă, piatră lângă piatră, clădirile ,  opere de artă, toate culorile, un tort imens  răsturnat într-o farfurie  de  nu știu câți km, Doamne câtă frumusețe!

 Pe aici   și-au tocat averile marii bogătași  ai lumii, pe terenurile de golf, sub privirile admirative ale doamnelor cu crinolină,  ascunse  sub elegante pălării strălucitoare. Figuri celebre  și-au potolit iubirile și nesomnul prin cazinouri  și restaurante selecte-Goethe- de 13 ori, Beethoven, țarul Patru cel Mare, Schiller, Napoleon, Chopin, Karl Marx- ce ți-e  și cu istoria. 

Uite că și eu am revenit!!

Colonade- cea mai renumită-Mlynska kolonada-Colonada morii-lungă de 132 m. acoperă  cinci izvoare-Izvorul stâncii, 53 de grade, Izvorul Libuse, 62 de grade, Izvorul prințului Vaclav I, 65 de grade, Izvorul prințului Vaclav II- 58 de grade, Izvorul morii, 56 de grade, Izvorul Rusalka, 60 de grade .
Ce armonie de sunete Rusalka,  amintește  de  muzica lui Dvorak! 

Și gândul îmi fuge , fără să-l pot reține la Călimăneștii noștri- Dumnezeu ne-a dat , dar nu ne pune și-n traistă..

 Am văzut staținea  acum doi ani, paragină, lume pleoștită, mizerie, hoteluri , la tot pasul,  amestec pestriț de sărăcie și  de grandomanie inutilă, ostentativă.

Continuăm plimbarea- biserici,  parcuri, flori, arbori roșii, liliac, panseluțe, lume elegantă fără să vrea să pară așa, dar  sesizezi imediat  croielile  fine, parfumuri delicate, vitrine cu   multe și felurite cristaluri, doar sunt la ele acasă,  fețe destinse.

Magazinul special cu lichiorul Becherovka, cumpăr două - unul cadou pentru fiul meu, celălalt pentru  acasă-  poate am musafiri de ziua mea, napolitane Karlobarzke oplatkg, era să uit- cei șapte ani ( nu de acasă, ci de rusă ) mi-au folosit de minune.

Timp liber , două ceasuri- nu mă omor după cumpărături, dar nu rezist, probez câteva bluze, o cumpăr pe cea mai frumoasă- bleumarin cu  alb,  niște volănașe  cochete,  pe verticală,  preț bun, zâmbește și vănzătoarea..

Îmi place aerul  aristocratic al locului, râul Tepla susură  molcom, tineri și vârstnici, suveniruri,  zumzet,  soare blând, mieros. 

Ne oprim  la o terasă,  cafeaua este delicioasă,  înghețata pică bine după  un prânz în grabă, supă de ceapă- să știi că nu este rea deloc,   răcoroasă, pufoasă,  ceva greu de definit, dar gustos, o fripturică, nu mă întreba de preț, că n-o să-ți convină să afli, la ei mâncarea este scumpă. Și  ar trebui să știi dinainte să iei meniu fix, altfel, în  cost se adaugă 20%. din consum. Până am aflat, s-a apropiat excursia de capăt.
Vezi, ți-am  dat un pont bun, să reții, când mergi în Cehia.
 Scump, dar merită!

Am uitat să  fac o poză cu simbolul stațiunii- capra 
Sosim la timp  în locul de întâlnire, cineva s-a rătăcit, presupuneri, telefoane, un pic de agitație,  urcăm în autocar, am mai dat  o pagină, deja  simt un pic de tristețe. 
Asta este..
p.s. Sigur o să-ți placă    Cehia!